In lumea nevertebratelor marine, caracatita ocupa un loc aparte datorita capacitatilor de adaptare la mediu, sistemului nervos si a ochiului , ce amintesc de conformatiile intalnite la vertebrate.Daca mai adaugam modul de deplasare , unic in intregul regn animal , posibilitatea de a-si acoperi retragerea prin lansarea unui nor de “cerneala” ,multitudinea de reactii surprinzatoare si posobilitatile ei de a invata , intelegem de ce oamenii de stiinta au fost uimiti si fascinate de acest animal.
Istorii cu caracatite
Sicilia este despartita de peninsula italica prin ingusta stramtoare a Mesinei, de numai 3,5 km , iar navele care o strabat au de infruntat curenti mareici foarte puternici. Este o zona extrem de periculoasa, cunoscuta inca din antichitate. Aici situeaza Homer una dintre nenumaratele peripetii ale lui Ulise, povestita in cantul al X-lea. Corabia vicleanului grec izbuteste totusi sa treaca prin stramtoarea strajuita de doi teribili monstrii marini, Charybda si Scylla.
Charybda este un vartej, iar Scylla in descrierea pe care Homer o pune in gura lui Circe, ne apare ca o caracatita cu dimensiuni colosale, avand drept adapost o pestera submarina. Ulise isi sacrifice sapte matelotei, dar salveaza corabia.]
Dincolo de mit si de fantezia poetului, popoarele antice din spatial Mediteranei- cretaniei, grecii si mai tarziu romanii - aveau o perceptie corecta a animalului real, molusca foarte des intalinta pe fundurile stancoase din apropierea tarmurilor. Ba chiar, in mileniile III - II i.Hr., vremurile de stralucire ale civilizatiei minoice, caracatita era considerate un animal benefic. Imaginea sa superb stilizata, apare adesea, alaturi de cea a delfinului, pe frescele palatelor si chiar, sculptata, pe ancorele din piatra folosite de corabieri.
Grecii antici, pescari indemanatici, o cunosteau bine, o prindeau cu destula usurinta si o vindeau in piete, alaturi de alte vietuitoare marine, hrana pentru locuitorii mai saraci ai cetatilor, care nu-si puteau permite sa cumpere o bucata de ton. Fara indoiala, ii urmarisera evolutiile din adancul apei si admirasera unduirea gratioasa a celor 8 brate, prevazute cu doua randuri de ventuze. Artistii au fost cuceriti de silueta ei ciudata si au reprodus-o, uneori, in decorurile vaselor de ceramica, moelate in secolele al VI-lea si al V-lea i.Hr. Desenele rosii, executate cu pensula, au linii curgatoare, de mare rafinament, care incanta ochiul.
Caracatita apare si pe unele monede antice din aceeasi perioada, batute in Eretria, Dikaia, Syracusa, Crotona, etc. Daca artistii Greciei antice cunosteau aspectul exterior al animalului, naturalistii i-au urmarit atent modul de viata. Aristotel (384-322 i.Hr) a lasat o admirabila descriere a comportamentului femelei de Octopus in perioada depunerii oualelor si a urmarit dezvoltarea embrionilor. Marele naturalist si filosof din Stagira observase, de asmenea, schimbarea culorii corpului caracatitei, de la alb la rosu, sub impulsul emotiei si obiceiul de a tulbura apa, lasand un nor de “cerneala”.
Revenind la arta, in mozaicurile romane, cu subiecte din fauna marina, caracatita este totdeauna prezenta, infatisata corect cu aspectul ei real, ca in celebrul mozaic pastrat la muzeul din Neapole.
Istoriile infricosatoare, cu caracatite uriase, ce atacau corabiile si le trageau in adancuri, isi au originea in perioada evului mediu. Timp de secole, Navigatorii au perpetuat aceste povesti in care, alaturi de caracatite, apareau serpi de mare gigantici sau baleen monstruase, de dimensiunile unei insule.
Maestrii in trucaje clasice de la Hollywood, cetatea filmului au creat destule scene ‘tari” in peliculele cu episoade submarine. Caracatitele, paznici ai comorilor din adancuri, atacau scafandrii care luptau cu disperare pentru a-si salva viata, spectatorii urmarind cu sufletul la gura confruntarea dintre om si monstrul marin.
Probabil, cam in acelasi mod erau private vechile gravuri, realizate dupa descrieri verbale, caracatita aparand ca un peste cu opt picioare in cartea lui Sebastian Munster, “Cosmografia universala” (1556), si mai reala, dar cu ochi imensi si dimensiuni enorme, in plansa din lucrarea lui Denys de Montfort, “Istoria naturala a Molustelor”, (1801). Stampele japoneze din sec. XVIII-lea au un dynamism aparte atunci cand infatiseaza caracatie iesite pe uscat si atacand pescari. Plansele lui Gustave Dore au ilustrat admirabil lucrarea lui Hugo, iar cele ale lui Neuville, lucrarea lui Jules Verne.
Dar in spatele fanteziilor scriitorilor si inventiilor cineastilor se afla un animal cu dimensiuni mult mai modeste si comportament pasnic, ba chair timid, fata de omul coborat in adancul marii.
Scurtă incursiune in sistematica zoologica
Caracatiţele sunt moluşte marine evoluate, mobile si active, lipsite de cochilie externă (exista doar o pereche de baghete cartilaginoase interne, situate dorsal), aparţinând clasei Cephalopodelor.Numele dateaza din
1823 si exprimă perfect caracterul esenţial al acestor animale. El este compus din două cuvinte greceşti, kephale, care înseamnă „cap", si podos, „picior". Capul este unit direct cu corpul. Iar gura, prevăzută cu două fălci cornoase (asa-numitul „ cioc de papagal") este înconjurata de braţe sau tentacule. Acestea au rezultat din transformarea piciorului de la moluştele de tipul scoicilor sau melcilor si sunt in număr de opt la caracatiţe, care formează ordinul Octopoda.
Rudele caracatiţelor, sepiile şi calmarii (ordinul Decapoda) au zece brate , dintre care două sunt mai lungi şi prevăzute cu ventuze doar la capătul lăţit (braţele apucătoare sau prehensile). La Decapode există şi un rest de cochilie internă.
Clasa Cephalopoda este împărţită in două subclase, foarte deosebite ca număr de specii si importan-
ţă: Nautiloideele - reprezentate printr-un singur gen actual, Nautilus - al cărui corp este adăpostit intr-o cochilie formată din camere succesive, doar ultima locuită, celelalte, pline cu gaz, asigurând flotabilitatea animalului - si Coleoideele, care grupează toate celelalte cefalopode actuale, cam vreo 600 de specii, număr redus, in comparaţie cu formele dispărute. Sunt cunoscute peste 10.000 de specii fosile, dar,fară indoiala, ele au fost mai numeroase.
Strămoşii cefalopodelor au apărut acum 500 de milioane de ani , in perioada cambriana. şi aveau o solidă cochilie externa.
Familia caracatiţelor (Octopodide) are o largă raspândire si este divizată in trei subfamilii (Bathypolypodine, Eledonine si Octopodine), inegale ca număr de specii si diferite în privinţa detaliilor anatomice si a modului de viaţă.
Genul Octopus, la care ne vom referi cu deosebire, aparţine ultimei subfamilii. Specia cea mai cunosccuta , comună în Marea Mediteranâ ,dar si in alte zone oceanice, este Octopus vulgaris.
Un animal singuratic
Dacă sepiile evoluează in apropierea fundului marin ,iar calmarii trăiesc in masa apei, caracatiţele sunt animale strict bentonice, părăsind solul submarin doar rareori.
Pol fi întâlnite din apele litorale până la adâncimi 150 m, dar pe coastele Irlandei fost pescuite exemplare şi de la 400 m.au
Caracatiţa este un animal solitar, foarte ataşat teritoriului sau, pe care vânează şi pe care-l apăra cu îndârjire de intruşi. Prada sa preferată o formeaza crustaceele - crabi si languste, uneori scoici, căteodată peşti si chiar alte cefalopode.
Are totdeauna un adăpost, o cavitate in malul stancos , o gropiţă acoperita cu pietre sau interiorul unei amfore din încărcătura vreunei nave antice scufundate.In jurul adâpostului sunt, adesea, resturi din carapacea cranbior sau fragmente din cochilii ramase de la mesele caracatiţei , care isi consuma victimele retrasă înăuntru.
De altfel ,îşi părăseşte ascunzătoarea doar când porneste in căutarea hranei sau când încearcă să gaseasca un loc mai sigur şi cât mai izolat, mai departe de adăposturile altor indivizi, pentru a evita contactele. Acestea se produc numai in perioada de perechere ,femela revenind apoi repede la viata singuratică, pentru a depune şi îngriji ouăle.
Expediţiile de vânătoare au loc la ceasul inserarii sau în zori, deplasările din cursul zilei fiind mult mai scurte. Pentru prinderea prăzilor sunt folosite cele opt braţe, fiecare prevăzut cu două rănduri de ventuze puternice şi unite la bază printr-o membrana.
Animalul capturat este paralizat cu o muscatura care introduce in corp o otravă secretată de glandele salivare, după care este sfâşiat cu cele două falci cornoase. Cochilia scoicilor este strâpunsa in mai multe locuri , cu ajutorul unei radule , care are rol de pila , aspirarea carnii fiind astfel usurata.Digestia este lunga , durand aproximativ 12 ore.
In realizarea ei un rol esential il are glanda digestiva , care secreta enzime si asigura absorbtia alimentelor ,deja sfaramate si lichefiate , in cecum.
Un mod de deplasare unic
Pentru a înţelege cum se realizează locomoţia sunt necesare câteva cuvinte privind structura corpului. Acesta este acoperit în întregime de o manta care, pe partea dorsală, este concrescută cu tegumentul, iar ventral este liberă, delimitând un spaţiu numit cavitate paleala.In partea anterioară, deci spre braţe, cavitatea paleala comunică cu exteriorul printr-o fantă, care lasă să pătrundă apa ce asigură oxigenarea sângelui care circulă prin cele două branhii. Când muşchii circulari ai mantalei se contractă, fanta se închide, iar apa este expulzată cu putere, printr-un fel de de pâlnie al cărei tub se deschide la baza braţelor, propulsând caracatiţa in direcţie opusă Cu cât muşchii se contractă mai puternic, cu atât deplasarea este mai rapidă. Schimbarea direcţiei se face prin orientarea tubului pâlniei, care este foarte mobil şl functionează ca o cârmă. Desfacerea braţelor încetineşte sau opreşte deplasarea. Originalul sistem de locomoţie este folosit de animal pentru a se arunca fulgerător asupra prăzii, dar şi pentru a fugi din fata duşmanilor - murene sau alţi peşti de mari dimensiuni.
Pentru a-si asigura retragerea, caracatiţa foloseşte un procedeu care şi el este unic. Eliberează un nor de „cerneală", a carui formă este, in general, asemănătoare cu cea a corpului ei. Apariţia bruscă a norului de „cerneală" derutează, pentru moment, urmăritorul, iar caracatiţa izbuteşte astfel să se strecoare în fisura unei stânci, la adăpost. Această „cerneală" este de fapt, un pigment negru (melanină) ,amestecat cu mucus , produs intr-o punga ce se deschide in intestin , in apropierea anusului.Celulele glandulare din peretii pungii sunt cele care secreta melanina stocata si expulzata ,cand caracatita se simte in pericol , sub forma unui nor ce ramane compact timp de zece minute.
Arta camuflajului
Modificarea totală şi aproape instantanee a culorii se realizează dalorita existenţei în derma a unor celule pigmentare specializate, numite cromatofori. Acestea sunt înconjurate de fibre musculare, aşezate radial, a căror contracţie dilata celula şi astfel densitatea granulelor de pigment se micşorează. Celula revine la starea ei iniţială prin contracţia sacului pigmenlar. Cromatoforii sunt aşezaţi pe mai multe straturi, patru sau cinci de obicei, iar pigmenţii lor au culori diverse - galben, portocaliu, roşu. castaniu sau negru, cantitatea acestora depinzând de vârsta animalului. La exemplarele tinere domină cei galbeni şi portocalii.
Mai există şi alte mecanisme care asigură schimbarea culorii, de pildă celule care refractă lumina (iridiofori) sau care o dispersează (leucofori), şi apar ca pete albe.
Interacţiunea tuturor acestor elemente realizează varietatea desenelor din pielea cetalopodelor, dar ele nu depind numai de factorii cromatici, ci şi de postura animalelor. Corpul lor se poate acoperi cu pete deschise sau întunecate şi cu asperităţi ce imita structura stancilor , iar bratele se ridica si se rasucesc intr-un anumit ritm.
Exista la caracatita desene pe care le-am putea numi permanente , fiindca pot sa dureze cateva zile si au rolul de a face animalul cat mai putin vizibil.Cand insa vrea sa iasa in evidenta , pentru a-si impresiona agresorii , culorile apar sau dispar in cateva secunde.
Pielea devine neteda , se albeste sau se inroseste.La exemplarele foarte tinere , numarul cromatoforilor este redus , numai vreo 65, dar creste rapid , iar cand acestea ating varsta de un an , numarul lor este de circa 2 milioane.
Un misterios comportament de reproducere
La toate cefalopodele ,sexele sunt separate ,la unele dintre ele existand si un pronuntat dimorfism sexual ,cum este ,de pilda cel de la Argonauta argo , un straniu octopod din marile calde.La aceasta specie ,msculul este minuscul ,femela este de 20 de ori mai mare si ,in plus, poseda o cochilie pergamentoasa ,rasucita in spirala.Numita nacelle,aceasta este secretata de doua dintre cele opt brate si serveste drept adapost pentru oua.La multe cefalopode , intre ele si la Octopus vulgaris,modul in care se realizeaza fecundatia este destul de ciudat si deslusirea acestei probleme a dat multa bataie de cap zoologilor.
O contributie remarcabila o datoram marelui naturalist roman Emil Racovita.Lucrand la Statiunea marina de la Banyuls-sur-Mer, intemeiata pe tarmul Mediteranei,la poalele muntilor Pirinei ,in 1882,de catre maestrul sau ,profesorul Henri de Lacaze-Duthiers ,tanarul Racovita a inceput sa publice ,din 1894, oserie de lucrari sub titlul “Note de biologie”.Sunt , de fapt, rezultatele unor observatii rabdatoare si atente asupra comportamentului animalelor marine ,fundamentale pentru conturarea unui domeniu de cercetare care ,peste o jumatate de secol ,va cunoaste o mare dezvoltare sub denumirea de Etologie.
Prima dintre “Notele” lui Emil Racovita , prezentata de Henri de Lacaze-Duthiers la Academia de Stiinte din Paris, a fost consacrata “Imperecherii la cateva Cephalopode: Sepiola Rondeletii, Rossia macrocosma si Octopus vulgaris”.Racovita a observat comportamentul cefalopodelor in acvariul ,da mai ales in marele vivarium al Statiunii si a interpretat correct toate fazele actului de imperechere ,punand astfel capat nenumaratelor pareri fanteziste sau gresite.
In apele temperate , imperecherea caracatitelor are loc primavara , iar in apele tropicale nu este legata de nici un anotimp.
Masculii ajung mai repede la maturitate sexuala ,insa femelele accepta acuplarea chiar daca nu sunt mature.Sexele se recunosc olfactiv si tactil.La masculul de Octopus , al treilea brat dorsal este modificat si transformat in organ sexual ,numit hectocotil.Cu acest brat ,masculul scoate spermatozorii din cavitatea sa paleala si ii introduce in cavitatea paleala a femelei ,depunandu-i in dreptul oviductului.Spermatoforii sunt mici tuburi ,care contin milioane de spermatozoizi.Cand tuburile se sparg, spermatozoizii eliberati ajung in glanda oviductului, unde sunt stocati ,iar in momentul pontei fecundeaza ouale care ies din oviduct.
Imperecherea la caracatite se produce faar o adevarata apropiere intre parteneri ,contactul realizandu-se prin intermediul hectocotilului , care se intinde si patrunde in cavitatea paleala a femelei.La alte cefalopode , la Argonauta argo , de exemplu ,
hectocotilul , incarcat de spermatofori ,se desprinde de corpul masculului ,devine independent si inoata spre femela.
Marele naturalist francez Georges Cuvier (1769-1832) , fondatorul Antomiei comparate, a considerat aceste tentacule mosdificate drept animale independente si le-a descris sub numele de Hectocotylus.Cu 2000 de ani inaintea sa , filozoful grec Aristotel stia ca acestea sunt tentacule de cefalopode , care au rol in fecundatie.
Sacrificiul femelei
Acelasi Aristotel veme de sapte ani a fost invatatorul lui Alexandru cel Mare , a urmarit cu atentie modul de dezvoltare la multe animale , intre acestea fiind si aracatitele.Studiul sau trebuie privit ca primul tratat de Embriologie.Cercetarile moderne au adus ,de sigur ,numeroase precizari importante ,dar Aristotel a sesizat toate momentele esentiale ale dezvoltarii la caracatita.
Stim astazi ca , atunci cand se apropie momentul pontei, femela curata plafonul adapostului de care vor atarna apoi cordoanele de oua.Fiecare dintre acestea are cam 10 centimetri lungime si contine intre 2000 si 3000 de oua minuscule (2,4 mm).Depunerea oualelor se face pe parcursul 2-3 saptamani , iar ponta va contine in final in final aproape 500.000 de oua , a caror dezvoltare ajunge la capat dupa doua luni.Cercetari recente au stabilit ca durata minima a incubatiei este de 24 de zile , iar cea maxima de 125 de zile , temperatura apei fiind factorul determinant.
In perioada incubatiei , femela nu paraseste ouale, ramane in preajma lor , le apara de pradatori , le curata si vanura apa , pentru a le asigura o mai buna oxigenare .Nu se hraneste si , curand dupa aparitia puilor , moare.Viata sa este de numai 12-14 luni mult mai scurta in comparatie cu cea a masculilor ,care pot trai ca trei ani.
La iesirea din ou , puii masoara doar 3 mm si trebuie sa se descurce singuri.Vreme de 2-3 luni duc o existenta nectonica , miscandu-se in masa apei si hranindu-se cu larve de crevete .Coboara apoi pe fund si trec la un regim de viata si un comportament asemanatoare cu cele ale adultilor.
Stadiul nectonic este plin de pericole (multi pui pier) , dar el asigura raspandirea speciei.Daca exista hrana suficienta , cresterea este rapida, cam cu 8 grame pe zi , adultii cantarind 3 kg.La Octopus vulgaris , greutatea maxima cunoscuta este de 10 kg, lungimea bratelor atingand 1,30 m.
Emil Racovita a urmarit comportamentul de Octopus , la care lungimea bratelor era de 30 cm.Acesta a fost unul dintre cele mai mari exemplare capturate la Banyuls-sur-Mer.
Sunt si specii care depasesc in dimensini caracatita din Mediterana.Octopus dofleini , de pe coastele nordice ale Pacificului , are brate lungi de 3 metri si poate cantari cam 30 de kg.Este cea mai mare specie cunoscuta pana astazi.A fost filmata de catre echipa comandantului Jacques-Yves Cousteau , in apele din preajma orasului Seattle, si apare, ca vedeta, intr-unul din primele episoade ale serialului de televiziune „Odiseea echipajului Cousteau”.
Un sistem nervos complex
Sistemul nervos si organele de simt ale caracatitei sunt concentrate in regiunea capului, protejate de o capsula cartilaginoasa.Prin complexitatea lor , amintesc de creierul si organele de simt ale vertebratelor.
Ganglionii situati in cap formeaza o masa compacta de la care pornesc nervi spre diferite oragane.Acest sistem nervos central ar fi format,dupa opinia unor savanti englezi , din peste 168 de milioane de neuroni.
In 1936, cercetatorul englez J.Z. Young a constatat , cu surprindere , ca fibra nervoasa a cefalopodelor este uriasa, avand un diametru de 50-100 de ori mai mare decat cea umana.Acest axon gigant a permis cercetari extrem de interesante , care au dus la nasterea unei noi discipline – neurofiziologia celulara.
Ochii ,situati pe partile laterale ale corpului, au , de asemenea , o structura anatomica unica printre nevertebrate , apropiata de organul vizual al vertebratelor.Ei sunt formati din cornee , iris , cristalin, retina, iar la exterior sunt aprati de doua ploape.Chiar daca nu distinge culorile , ochiul caracatitei se acomodeaza cu usurinta la schimbarile de luminozitate si de distanta.Pupila are o ciudata forma restangulara.
Desi exista un nerv acustic, se pare ca sunetele nu sunt percepute de catre caracatite.
Inteleptele adancurilor
Experientele , facute atat in mediul natural , cat si in acvariile laboratoarelor , au pus in evidenta comportamete care lasa impresia unor actiuni capabile sa invete rapid si sa memoreze experientele avute.
Geoffrey Sanders , profesor la Universitatea din Londra , a imaginat cateva experiente care au dus la rezultate concludente.A invatat rapid o caracatita sa distinga culoarea alba de cea neagra.El a introdus in acvariu un disc negru , pe care caracatita l-a atins cu un brat si a primit drept recompensa un peste.Apoi un disc alb , care , odata atins , a declansat o descarcare electrica ce a silit animalul sa se retraga in adapostul sau.La o noua aparitie a discului negru, atacul a fost fulgerator si caracatita si-a primit recompensa , dar cand a fost scufundat discul alb ea a ezitat si apoi s-a restras.
Experientele au fost multiple si au demonstrat ca o caraactita este capabila sa distinga forma si marimea obiectelor , sa parcurga fara greseala un labirint, pentru a ajunge la prada , sa memoreze anumite intamplari si sa le evite pe cele neplacute.Concluzia : cefalopodele dispun de posibilitati extraordinare pentru a explora si cunoaste mediul in care traiesc si pentru a-si adapta comportamentul.Scufundatorii echipei Cousteau au realizat un experiment spectaculos in adancul marii , cu o caracatita careia i-a fost prezentata o langusta intr-un balon de sticla inchis cu un dop.Dupa cateva inceracri neizbutite ,cefalopodul a inteles ca pentru a ajunge la prada , trebuie sa scoata dopul si a facut acest lucru cu usurinta , folosindu-si tentaculele .
Capabile de atatea performante , caracatitele ar trebui sa fie stapanii absoluti ai fundurilor marine, dar in realitate lucrurile nu stau chiar asa.Dupa parerea oamenilor de stiinta , exita doua motive majore care le limiteaza posibilitatile.Intai ,pigmentul din sange , care transporta oxigenul la tesuturi , nu este hemoglobina , care are in compozitie fier, cala vertebrate , ci hemocyanina , pe baza de cupru.
Prezenta acesteia diminueaza serios capacitatea sangelui de a absorbi oxigen , capacitatea care la caracatite este de numai 3-5,5 la suta , fata de 10-20 la suta , cat este la pesti , al caror pigment transportor de oxigen este hemoglobina.
Din cauza oxigenarii deficitare a tesuturilor , caracatitele nu sunt capabile de eforturi indelungate , obosind repede.Cel de-al doilea motiv este durata foarte limitata a vietii , care nuingaduie acumularea experientei ce ar transforma caracatitele, dupa cum se exrpima Couteau , „intr-un fel de intelepte ale adncurilor , redutabile si viclene”.
Caracatita si omul
In multe locuri din lume , caracatita este prinsa de pescari , in diverse moduri , si vanduta ca aliment.Traditia s-a perpetuat fara intrerupere din Grecia arhaica si Egiptul faraonic pana in zilele noastre.Grecii, turcii, italienii sunt mari consumatori de cefalopode.La fel si populatii de pe tarmurile nord-africane.
In afara de procedeul traditional de prindere , ce foloseste o oala de pamant, in care caracatita, totdeauna dornica de un adapost , intra si este trasa apoi la suprafata , sunt si alte metode , bazate pe momeli si carlige.Animal curios ,caracatita se arunca asupra a tot ce misca.Pe coastele Africii , pescarii scufunda ramuri de palmier , acoperite de alge , de care caracatitele se agata.In sudul Frantei , in Provence , se foloseste procedeul numit „al femelei”.O femela capturata este legata cu o sfoara si coborata in mare , ca momeala , pentru masculii care se agata ea.
Caracatitele sunt capturate , de asemenea , in Polinezia si in Extremul Orient , in Vietnam , Indonezia , Filipine , Japonia. Mai ales locuitorii arhipelagului nipon sunt mari amatori de caracatite , fata cerintelor pietei , japonezii au pus la punct metode de crestere in custi scufundate la 2 metri adancime , fiecare adapostind doar o caracatita.
In general , pescarii considera caracatitele drept rivale care le fura pestii din plase si , mai ales , langustele din capcane.Furtisagurile acestea sunt reale , dar , tinand seama de metabolismul deficitar , care le limiteaza activitatile si de scurtimea vietii , caracatitele au un impact minor asupra pescuitului.
„Caracatiţele se reproduc primăvara şi rămân ascunse cam două luni. Femela, după ce a depus ouă, rămâne in preajma lor. Ea incepe să slăbească, lllndcă nu mal pleacă in căutarea hranei. Ouăle suni depuse intr-o gaură şi sunt atât de numeroase, incât formează o masă mai mare decât carpul animalului. Ouăle crapă după aproximativ 50 de zile şl puii Ies căţărăndu-se. Ei seamănă cu nişte mici păianjeni si sunt numeroşi. Forma caracteristica a corpului lor nu este incă vizibilă, dar se disting bine contururile generale. Sunt atât de neputincioşi şi plăpânzi, încât pier în număr loarte mare. Par lipsiţi de organizare Internă, atât sunt de mici" (Aristotel - „Istoria animalelor”)
“Caracatita , ce oroare!, va suge.Va trage spre ea si in ea , si inlantuit , incleiat , va veti simti sorbit , incet , incet in acest inspaimantator sac monstruos.Tentaculele oribile sunt mladioase , precum o curea , au soliditatea otelului si sunt reci ca noaptea.”(Victor Hugo – „Muncitorii marii”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu