Istoria Dobrogei

Istoria antică a Dobrogei
[modifică] Coloniile grecești și primele formațiuni statale dacice.
Monede bătute la Histria
Cetatea Histria

Începând cu secolul al VIII-lea înaintea erei noastre, corăbiile grecești purtând familii întregi de negustori, meșteșugari, ostași și marinari intră în marea denumită de Sciți Axaina (albastru întunecat) și o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin posibilitățile sale comerciale, le atrage atenția, și coloniști veniți din Marea Egee și de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăți-porturi. Printre cele mai importante dintre aceste cetăți se numără Odessos (Varna), Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis, Histria, Argamum, Halmyris, iar pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) și Axiopolis (Cernavodă).

Dobrogea a fost locuită din timpuri străvechi de triburi trace printre care cele de la nord erau numite geto-dace (Geți fiind numirea grecească iar Daci cea romană). Așa cum Herodot menționează în Istoriile sale, în 514, anul expediției lui Darius, șahul persan, Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto-dace. Chiar și sub stăpânirea persană, cetățile grecești au influențat semnificativ comerțul dintre mare și Dacia, marcând progresul comerțului dacilor și a civilizației acestora.

În circa 330, Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali ai perșilor, și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre. În 322, anul destrămării imperiului lui Alexandru, Dobrogea este inclusă în regatul macedonian, iar geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau pe vremea perșilor.

Ulterior, cetățile grecești dobrogene au intrat în sfera de influență a regatului pontic condus de Mitridate VI Eupator.

În 55 Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44.

În secolele IV-III î.Hr. sunt menționați câțiva conducători daci: Zalmodegikos, Oroles, Rhemaxos, Zoltes; iar în secolul I î.Hr. sunt menționați conducătorii: Roles, în sudul Dobrogei, Dapyx, în centrul Dobrogei și Zyraxes, în nordul Dobrogei, ce vor fi înfrânți de romani. În urma acestei victorii, Roma își întinde stăpânirea și asupra Dobrogei (28 î.Hr.).
[modifică] Dobrogea romană

Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioara de către împăratul Octavian Augustus.

În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliați cu sarmații contra romanilor. Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii și hunii.

Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componența Imperiul Roman de Răsărit, treptat creștinat și denumit mai târziu (de istoricii mai recenți, începând cu germanul Hieronymus Wolf) "Imperiul Bizantin".
[modifică] Istoria medievală a Dobrogei
[modifică] Dobrogea bizantină

Odată cu împărțirea definitivă a imperiului (395) Dobrogea (Scythia Minor) intră în componența Imperiului Bizantin.

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius ("Despre construcții") enumerând 90 de cetăți restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.

După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor (mai apoi ale avarilor și bulgarilor) vor avea loc și în Dobrogea, zona decăzând treptat din strălucirea sa de pe vremea lui Iustinian. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei părăsiri bruște și violente a teritoriului undeva la sfârșitul secolului al VI-lea (probabil faptul e legat de marea pustiire avară din 587). La Tropaeum s-a purtat o bătălie importantă, care a pecetluit de altfel sfârșitul orașului antic. Urme de incendieri serioase au fost găsite la Ulmetum, Callatis și Histria.

În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunăre, ajungând pe râul Marița și la Marea Adriatică. Prima fază a fost consumată în 679, când hanul Asparuch trece Dunărea și se instalează în Moesia și Scythia Minor. Dobrogea a rămas sub dominație bulgară până în 971. În acest răstimp, populații slave s-au așezat printre Tracii latinizați sau elenizați din regiune. Mai târziu, când puterea bulgară a început să scadă, Dobrogea a retrecut în stăpânirea bizantină în 971, iar Bulgaria a fost în cele din urmă integral cucerită de bizantini în 1014.

În jurul anului 845, în zona Dunării și a Dobrogei este menționat poporul N.nd.r. (sau V.n.nd.r. după altă sursă).
Inscripţia din 943

În secolul al X-lea, sunt menționați și doi jupani (conducători), probabil de origine bulgară: Gheorghe și Dimitrie (cca. 943).

Imperiul bizantin a reușit cu greu să mențină Dobrogea sub dominația sa din cauza atacurilor pecenegilor și a cumanilor și a răscoalelor bulgarilor și proto-românilor (Valahi). Un alt pericol l-au reprezentat armatele cneazului rus Sviatoslav, care în 971 au asediat Dristra (Silistra). Această cetate, împreună cu Constanța și altele s-au pus sub protecția împăratului bizantin, reușind astfel să respingă asediul.

După acest eveniment, împăratul Ioan I Tzimiskes a alcătuit în acele locuri o themă, numită "Mesopotamia Apusului" cu centrul la Licostomo (Gura Lupului în grecește) sau la Dristra[1]. Această themă era alcătuită din două strategate: cel de Dristra în nord și cel de Ioannopolis în sud. Primul strateg a fost un anume Leon. Prin 975 - 979, strategatul de Ioannopolis a fost încorporat în thema Thracia, în vreme ce thema Mesopotamia Apusului era împărțită într-un strategat omonim (în nordul Dobrogei) și cel de Dristra (în sudul Dobrogei). Porturile Dristra, Aegyssos și Constantia adăpostesc atunci dromoanele care apără Mesopotamia Apusului. După 986, bulgarii au cucerit strategatul Dristrei, până la linia întărită Constanța - Cernavodă. Teritoriul rămas (practic strategatul Mesopotamia Apusului și câteva fortificații dunărene între Cernavodă și Dristra) au fost reorganizate într-o toparhie cu o largă autonomie politică, administrativă și decizională. Campania din anul 1000 pornită de împăratul Vasile II Macedoneanul a readus teritoriile de est ale Bulgariei sub ascultarea unui strategat al Dristrei, thema Mesopotamia Apusului fiind desființată. Această formațiune nouă a fost pentru scurtă vreme subordonată themei Thracia, urmând ca după câțiva ani să fie separată.

După 1020, împăratul Vasile II a înființat o nouă themă, numită Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Munții Balcani, Dunăre (de la Vidin până la gurile de vărsare) și Marea Neagră. Centrul noii formațiuni era tot orașul Dristra, iar conducătorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Această temă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub stăpânirea bizantină până în secolul al XII-lea (cu scurte întreruperi în 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091, când granița a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munților Balcani).

În 1072, împăratul Nicefor III Botaneiates l-a trimis în zona Dobrogei de sud pe generalul Nicefor Bryennus să îl pedepsească pe răsculatul Tatrys.
Formaţiuni politice româneşti în secolele IX - XIII[2]

În 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliații săi cumanii, duce o campanie la nord de Dunăre împotriva pecenegilor. Sora împăratului, Anna Comnena, menționează în opera sa „Alexiada” trei mici formațiuni în Dobrogea în perioada 1086-1091: Tatos/Chalis (probabil același cu Tatrys), în zona Silistrei; Sacea (Satza/Sata), în zona Deltei Dunării și Sestlav, în zona Vicinei:

„[...] Voind să povestesc o năvălire împotriva împărăției romeilor mai groaznică și mai mare decât cea dinainte, iau lucrurile din nou de la început; căci s-au amestecat ca valurile mării. Un neam scitic, prădat zilnic de sauromați, părăsindu-și sălașele, a coborât la Danubios, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, cu Sestlav și Sața, căci trebuie să amintesc și numele celor mai de seamă dintre ei, deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia, unul, ținând în stăpânirea sa Dristra, ceilalți Vicina și celelalte.” (Anna Comnena)

Nicolae Iorga socotește că acești trei conducători ar fi fost români, iar acțiunea lor ar fi reprezentat o încercare de emancipare de sub tutela bizantină. Această ipoteză a fost susținută și de către Nicolae Bănescu și C. Brătescu, acesta din urmă comparând aceste „voievodate românești” cu cele ale lui Litovoi și Seneslau. Unii istorici bulgari contestă în limbaj polemic caracterul românesc al celor trei formațiuni statale. Gheorghe Brătianu presupune că Tatos era peceneg, Sestlav un șef slav al Vicinei iar Sața un șef local, însă lasă loc la interpretări:

„Este foarte greu de stabilit precis care le este naționalitatea. Fapt este că din momentul acela Dobrogea este ocupată aproape permanent de neamuri turcești. Rând pe rând urmează pecenegi, uzi, cumani, [...] pe urmă și elemente venite din Asia Mică selgiukidă. Este deci o permanență de viață turcească [...]. Față de unele teorii emise în țara vecină cu noi dinspre sud, această constatare nu este lipsită de interes, pentru că arată că, în orice caz, sub o formă turcească, destinele Dobrogei au fost din momentul acela pentru multă vreme deosebite complet de ale Bulgariei din Balcani.” (Gheorghe Brătianu[3])

În 1094 este menționat un alt conducător local al Valahilor, numit Pudilă.

Pe harta călătorului arab Idrisi, alcătuită în 1154, zona aflată între Dunăre și Marea Neagră este denumită Burgean sau Brugean.

În 1185, în urma răscoalei fraților valahi Asan și Petru, Dobrogea intră sub dominația statului Imperiului Vlaho-Bulgar, numit în documentele epocii Regnum Valachorum, dar în istoriografia modernă "Al doilea Imperiu Bulgar". Aceasta durează până în 1320/5, când devine independentă sub numele de Principatul de Cărvuna, denumit în istoriografia modernă "Despotatul Dobrogei". În acest timp se vorbea în zonă graiul dician[4] menționat în lucrările lui George Vâlsan, un grai al limbii române influențat de limba greacă (influență perceptibilă prin unele nume de plante sau animale și îndeosebi pești, prin numiri de unelte de navigat și pescuit, unele transmise ulterior și Lipovenilor).

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu, litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, mărită de aluvionarea ulterioară, sunt geomorfologic false.
[modifică] Conducătorii Dobrogei în sec. XIV
Dobrogea independentă în 1370

În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleolog, un vasal al Bizanțului, emirul Bahud din Umur, conduce o expediție împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră. Balică și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.

Între 1352-1359, odata cu scaderea puterii Hoardei de Aur, apare un nou stat la sud de gurile Dunării sub prințul tătar creștinat Demetrius, în timp ce Țara Românească ia în stăpânire regiunile situate la nord de gurile Dunării (Vrancea, Galați, și fâșia de teritoriu de la Prut la limanul Tuzla din actualul Bugeac).
[modifică] Formarea Dobrogei

În 1357, Dobrotici se declară despot. În același an, pierde Mesembria și Anhialos cucerite de împăratul bizantin Ioan V Paleolog. Dar doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește gurile Dunării cu cetățile Vicina și Chilia de la Demetrius,cu porturile Constanța și Mangalia,Delta Dunării expulzându-i de acolo pe Genovezi care păstrează doar portul Licostomo.Regiunea este numită Dobrogea. Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine primul metropolit al Țării Românești tot în 1359. În 1366 Ioan V Paleolog vizitează Roma și Buda, încercând să capete ajutor pentru campania sa împotriva Dobrogei, în cursul căreia este capturat la Varna. O nouă campanie condusă de Amadeus VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce Amadeus cucerește unele cetăți din sud, Dobrotici negociază pacea eliberându-l pe împărat și căsătorindu-și fiica cu Mihail, fiul împăratului.

În 1369, Dobrotici împreună cu aliatul său Vladislav I al Țării Românești l-au ajutat pe Ivan Strațimir să revină la tronul Vidinului. Cu acest prilej cetățile Dârstor și Chilia trec în posesia Țării Românești. În 1379, flotele munteană și dobrogeană blochează flota genoveză în fața Constantinopolului.

În 1386, Dobrotici moare și îi urmează la tron Ivanko sau Ioan, care acceptă pacea cu Murad I al Imperiului Otoman și semnează un tratat comercial cu Genova. Ivanco moare în 1388 în timpul expediției Marelui Vizir Çandarli Ali Pasha împotriva Țaratului Târnovo (și a cetății Dârstorului atunci în stăpânirea Țării Românești). În urma expediției, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominația Imperiului Otoman, în timp ce Dobrogea de Nord intră în componența Țării Românești, care îl învinge pe Marele Vizir.

De notat că istoria Dobrogei independente este ocultată de aproape toate atlasurile istorice și lucrările de vulgarizare, fiind menționată doar în lucrările și articolele de specialitate, nu fără câteva polemici de altfel, dat fiind caracterul său multinațional care permite atât Bulgarilor, cât și Românilor, să revendice această istorie a Dobrogei ca parte integrantă a istoriei naționale a fiecărei țări.
[modifică] Dobrogea sub Mircea cel Bătrân
Mircea cel Bătrân, despot al Ţării lui Dobrotici

Mircea cel Bătrân a alipit Țării Românești Dobrogea în 1388/9. În 1393, Baiazid I cucerește sudul Dobrogei și îl atacă pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes, iar în 1395 Mircea recucerește teritoriile pierdute cu ajutorul aliaților săi, Regatul Ungariei. A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404.

Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman.În 1403, Mircea ocupă cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerește Dobrogea și se implică în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.
[modifică] Dobrogea sub stăpânire turcă. Scurtele reveniri la Țara Românească

În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga[5] socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu[6], Ștefan Ștefănescu[7] și Gheorghe I. Brătianu[8] sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain[9] — în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru[10] este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 - 1452, în urma cruciadei europene cu sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață[11] plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper[12] argumentează că Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu[13], bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Țepeș.

Stăpânirea lui Vlad Țepeș, pentru câteva luni, peste cel puțin o parte a Dobrogei este legată de campania sa pe malul drept al Dunării din primăvara lui 1462.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară la sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Razgrad, Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga[14], călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul. În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi. În 1864 ce mai rămăsese din elayetul Silistrei (părțile la nord de Dunăre fiind anexate de Imperiul Rus) a fost transformat în vilayetul Dunării.

Pe hărțile din secolele XVI și XVII (de exemplu pe harta lui Abraham Ortelius, Antwerpen 1602), Dobrogea apare și sub denumirea de Syrfia despre care s-a presupus că ar deriva din Servia (Serbia) greșit plasată, dar în arhivele Mitropoliei din Tărnova, este menționată în 1630 : "Episcopia Varnei din Syrfia"[15]: este deci clar că Syrfia era o denumire de atunci a Dobrogei (cu atât mai mult cu cât Serbia figurează aparte, la locul ei), cuvântul Syrfia însemnând în limba greacă "muscărie", lesne de înțeles pentru oricine cunoaște roiurile estivale de diptere din jurul limanelor dobrogene, probabil favorizate de dominanta ovină a păstoritului din ținut sub stăpânirea otomană.

Sub dominația otomană, Dobrogea, pe lângă Turcii și Tătarii musulmani așezați aici din ce în ce mai numeroși, cuprinde în continuare o populație de "Ghiauri" printre care administrația otomană îi deosebește pe Ladinlar (Evrei de limbă spaniolă, veniți în Imperiul otoman din Andaluzia, după cucerirea Grenadei de către catolici), pe Ermenlar (Armeni), pe Gök-Oğuzlar (Găgăuți), pe Rumlar (Greci), pe Cingene (Țigani), pe Bulgarlar (Bulgari) și pe Iflaklar (Români), aceste două ultime grupuri fiind cele mai numeroase. Românii dobrogeni băștinași, care își spuneau Dicieni (nume care după George Vâlsan provine de la cetatea Vicina menționată în cronicile medievale [16]) erau raia (adică supuși otomani), și ca atare plăteau, ca toți ghiaurii, haraciul (impozit pe necredincioși), în timp ce Românii veniți din părțile Sibiului, din Moldova sau din Țara Românească, ziși mocani erau parțial scutiți.

În decursul celor peste patru veacuri de stăpânire otomană, un număr neverificabil, dar însemnat de ghiauri s-au turcit pentru a scăpa de acest haraci, astfel că o parte din turco-musulmanii dobrogeni sunt, de fapt, de origine creștină.

Începând cu anul 1840, în Dobrogea au fost colonizați germani, cunoscuți ca germani dobrogeni, care au înființat o serie de localități noi. Majoritatea acestora, aproape 16.000, au părăsit teritoriul dobrogean în anul 1940.

Vezi și: Lista beilerbeilor de Silistra

[modifică] Istoria modernă a Dobrogei

Unirea Principatelor Române în anul 1859 a pus bazele României moderne și a reprezentat o verigă importantă în lanțul eforturilor poporului român pentru împlinirea aspirațiilor sale fundamentale de unitate națională și libertate politică. Pe fondul simțământului de neam, a conștiinței vechimii și permanenței lor, evenimentele din istoria națională a veacului al XIX-lea au avut ecou și în rândul românilor din Dobrogea, acesta amplificându-se pe măsură ce întreaga națiune a simțit apropiindu-se clipa independenței statale. Escaladarea "crizei orientale", prin răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina din vara anului 1875, care s-a resimțit în Dobrogea printr-o sporire a încordării generale și printr-o înăsprire a atitudinii autorităților turcești, a oferit conducătorilor tânărului stat român prilejul de a încheia cu succes îndelungata luptă pentru independență.
[modifică] Sprijinul acordat emigrației revoluționare bulgare
Mihail Kogălniceanu

Evoluțiile care au anticipat intrarea efectivă a țării noastre în luptă au reprezentat nu numai un îndelungat și asiduu efort al conducerii politice române pentru închegarea unei eventuale alianțe militare a popoarelor balcanice, aflate sub dominația Înaltei Porți, dar și un real sprijin acordat emigrației revoluționare bulgare și sârbe care lupta pentru eliberarea propriilor popoare. Mai mult, din cauza atitudinii politice amenințătoare a Imperiului Otoman, sprijinul României a trebuit acordat în cel mai mare secret. Între altele menționăm că Înalta Poartă refuzase statului român dreptul de a bate monedă, de a acorda decorații și dreptul de a se numi "România" și din cauza faptului că acesta permitea înarmarea și organizarea cetelor de bulgari și sârbi pe teritoriul său.

Acțiunea de susținere a dezideratelor naționale bulgare dura de mai multe decenii, cunoscute fiind acordarea de către cercurile conducătoare și populația românească de azil emigranților bulgari, permisiunea de a forma organizații precum Comitetul Central Revoluționar Bulgar de la București, oferirea de modele de dezvoltare culturală, amplificarea dezideratelor bulgărești prin presa românească pentru a fi cunoscute de către întreaga Europă, etc.[17].

În final, România a luat poziție deschisă față de situația din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene față de starea în care se afla poporul bulgar: "Ororile, al căror teatru au fost și sunt încă provinciile bulgare ale Turciei, nu mai înseamnă astăzi o taină pentru nimeni. Ziarele cele mai bine informate dau amănunte cumplite asupra masacrelor din Bulgaria, garantând autenticitatea acestor informații. [...]Este o situație plină de primejdii și ar fi imposibil să ne facem cea mai mică iluzie în această privință; căci nu știu ce guvern ar putea să reziste multă vreme sentimentelor de revoltă a unei întregi populații care își vede frații și coreligionarii masacrați și bunurile lor distruse.[...] Și astăzi, când mii de bulgari și chiar români sunt uciși, când în Bulgaria se comit la lumina zilei cele mai mari atrocități, Europa creștină nu găsește în forța sa, în regulile civilizației, în legile umanității, alte mijloace să vină în ajutorul acestor nefericite populații decât o tăcere insultătoare ?" [18]
[modifică] Participarea României la eliberarea popoarelor balcanice
Pentru detalii, vezi: Războiul de independență (1877-1878).

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înțelegere cu cel dintâi. Cu toate insistențele Domnitorului Carol și ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure și recunoașterea independenței României și să garanteze integritatea tuturor fruntariilor țării, dorința Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice și să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenția din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte "integritatea existentă" și "drepturile politice" ale României [19]

Ratificarea Convenției a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a țării noastre în evenimente, prin declarația de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale "de facto" de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai 1877 Adunarea Deputaților a proclamat independența de stat a României. De la tribuna Parlamentului, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, declara: "Sîntem independenți, sîntem națiune de sine stătătoare. [...] Sîntem o națiune liberă și independentă". Proclamarea independenței era expresia voinței tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcție de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obținerii recunoașterii independenței pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porții Otomane, singura cale de urmat în situația dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 și s-a desfășurat pe 2 fronturi: unul în Balcani și altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curții de la Sankt-Petersburg, dar și sârbi, muntenegreni și bulgari, organizați în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operațiuni s-au desfășurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Țarist.

Un tratat de alianță militară între Rusia și România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operațiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre și imobilizarea unor forțe turcești care nu au putut astfel interveni în sectorul unde rușii forțau Dunărea, dar și înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetății Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna. [20]

În august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii românești au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea ei, ceea ce a însemnat o importantă jertfă pentru țara noastră. [21]

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliș-Gorni-Dubnik și Semeraț-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificațiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să elibereze vatra românească a Vidinului (A.M.A.E f. 130-335). Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului era strâns legată de România, prin numeroasa sa populație românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului și în pofida tuturor vicisitudinilor istorice cu malul stâng al Dunării, cu patria-mamă. O demonstrează și primirea pe care Primarul Vidinului și locuitorii săi au făcut-o armatei române și principelui Carol, care a fost una extrem de entuziastă. [22]
Luptele de la Griviţa

La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistițiul care s-a încheiat la Kazanlîc.

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni și 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieți omenești s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul și abnegația cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină și de către personalități europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prințul Gorceakov sau Izzet Fuad Pașa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: „România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ și mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acțiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu și oficial rolul unui stat aliat și nu a precupețit nimic pentru a-și îndeplini cu lealitate acest rol.” [23].
[modifică] Pacea de la San-Stefano și Berlin
Pacea de la Berlin
Modificările teritoriale hotărâte

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a ușurat și a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. România, Serbia și Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei și Herțegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă își rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, pierdută pe nedrept în opinia Curții de la Sankt-Petersburg la 1856.

Conform tratatului de la San Stefano, granița româno-bulgară în Dobrogea pornea de la un punct de pe malul Dunării situat la nord de localitatea Rasova, și ajungea la mare într-un punct situat la sud de localitatea Agigea.

Dar tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat și prin prevederile sale, leza interesele Marilor Puteri europene, creând un dezechilibru strategic în regiune în beneficiul Imperiul Țarist, prin apariția unui puternic stat al Bulgariei, căruia îi atribuia cea mai mare parte a fostelor provincii otomane din Peninsula Balcanică (cu excepția orașului Salonic, care ar fi devenit o enclavă), care ar fi avut un litoral întins la Marea Egee, și ar fi fost un primejdios cap de pod al tradiționalelor interese rusești în zona Strâmtorilor. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele păstrării echilibrului de forțe paneuropean.

Ca urmare în iunie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. România (și Serbia) nu erau admise să participe decât cu rol consultativ pe motiv că independența acestora nu fusese încă recunoscută "de jure". Primul-ministru român, Ion C. Brătianu și ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin și au susținut poziția țării conform „dreptului cel vechi” și jertfelor făcute în război. Expunerea delegaților români nu a fost luată însă în considerație.

Prin Tratat s-a recunoscut independența României în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea până la linia de la est de Silistra - sud de Mangalia. [24]

Opoziția categorică a delegației țariste, lesne de înțeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul al panslavismului, a dus la eșecul intenției puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la sud de Silistra și de capul Caliacra, traseul definitiv al frontierei româno-bulgare urmând a fi stabilit abia în 1880 de către o comisie internațională.

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei - Cahul, Bolgrad și Ismail - reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură revenirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei județe mai sus-amintite. O va face însă Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, prin "forțarea" unui schimb de teritorii românești, care nu i-au aparținut niciodată de drept, stârnind revolta unanimă a clasei politice românești față de cedarea Bugeacului în schimbul Dobrogei, stare de altfel interpretată ulterior de istoriografia bulgară ca fiind o lipsă de dorință a românilor pentru a prelua teritoriul "eminamente bulgăresc" dintre Dunăre și Marea Neagră.
[modifică] Alipirea Dobrogei la Regatul României
Intrarea Armatei Române în Dobrogea

Unirea Dobrogei, străvechi pământ getic intrat primul în lumina istoriei, a însemnat în realitate împlinirea aspirațiilor românilor dobrogeni. Pe tot parcursul războiului, românii dobrogeni, autohtoni ai regiunii, au sperat victoria armatei române și posibilitatea unirii cu România, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea din iunie 1877 făcută la Măcin trupelor ruse și apoi în decembrie 1877 petiția dobrogenilor care, acoperită de nume și semnături, cerea unirea Dobrogei cu România. [25]

Mai mult, numeroși români dobrogeni s-au înrolat în armată ca voluntari în timpul războiului. [26]

Unirea Dobrogei cu țara a fost dorința guvernului și populației românești în aceași măsură și nu o situație impusă de ruși, pe care oamenii politici români ar fi încercat să o evite. (Geograful Grigore Cobălcescu scria referindu-se la Dobrogea: "În aceste circumstanțe nu văd ce am putea face decât să privim Dobrogea ca o proprietate a noastră și să ne gândim ce vom face cu ea, pentru a profita de această stăpânire legală, și desigur să facem tot ce putem pentru a-i mulțumi pe etnicii stabiliți pe acest pământ și să căutăm să păstrăm frăția lor."; poetul Mihai Eminescu vorbind despre Dobrogea afirma: "Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Roman în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci"; I. C. Brătianu, cu ocazia unui discurs în Senat pe 28 septembrie 1878 pleda de asemenea pentru dreptul istoric al României asupra Dobrogei: "Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparținut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia. […] Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparținut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie și acum este a noastră... prin sabie!")

Ceea ce a încercat în fapt clasa politică românească, a fost evitarea pierderii sudului Basarabiei, pentru că nu s-a dorit o tranzacție teritorială pe seama unor teritorii românești. România obținea deci, prin ceea ce avea să devină cunoscut drept "Războiul de Independență", recunoașterea suveranității sale asupra teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră. [27]

Participarea României la războiul din 1877-1878 și cucerirea independenței de stat a însemnat egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificație morală pentru că a ridicat conștiința națiunii române libere și a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a Marii Uniri de la 1918. Nu mai puțin important a însemnat eliberarea altor populații balcanice de sub dominația otomană, contribuind decisiv la evoluția acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a spiritului național.
[modifică] Al doilea război balcanic. Anexarea Cadrilaterului
Pentru detalii, vezi: Al doilea război balcanic.

Cu totul altfel stau însă lucrurile, în privința Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), unde populația de creștini (minoritară față de Turci) era bulgărească în proporție de opt zecimi conform recensământului otoman, și pe care România nu o revendicase niciodată (cu excepția Silistrei) înainte de 1913. Constantin Dobrogeanu-Gherea a protestat vehement împotriva acestei politici care, afirma el, va provoca dușmănia vecinilor sudici ai României pe o frontieră de peste 700 de km. Dacă populația turcească, majoritară în cele două noi județe Durostor și Caliacra, a primit alipirea la România cu indiferență sau chiar favorabil (România fiind pentru Turci un stăpân mai puțin anti-otoman), populația bulgărescă în schimb s-a socotit ocupată, colonizată, și a rezistat prin toate mijloacele, inclusiv violente (condiții evocate de filmul O vară de neuitat de Lucian Pintilie).
[modifică] Dobrogea și "Marele Război"

Desăvârșirea unității naționale a tuturor românilor la sfârșitul primei conflagrații mondiale trebuie înțeleasă ca o firească împlinire, ca o fructificare promptă a unor circumstanțe politice niciodată mai favorabile, mai puțin ca rezultanta efortului militar al României, ce-i drept inegalabil, pe teatrul de război est-european.

Nu "Marele Război", cum a rămas prima conflagrație mondială în conștiința contemporanilor și în paginile istoriografiei mondiale, a creat România Mare. El a fost doar ocazia. România a intrat în acest război pentru eliberarea provinciilor asuprite și pentru întregirea neamului, idealul Unirii afirmându-se intens prin eforturi, jertfe și eroism pe câmpurile de luptă din Transilvania și Dobrogea, de pe Valea Jiului și de pe Argeș, ca și pe cele de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Sacrificiile în campaniile militare ale anilor 1916-1917 au fost răsplătite prin izbânda idealului național, în condițiile prăbușirii marilor imperii și afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare pe baza principiului naționalităților.

În primăvara și vara anului 1915, în condițiile intrării Italiei în război alături de Antanta, asupra României neutre s-au făcut noi presiuni din direcția ambelor tabere beligerante. Drept consecință, țara noastră a acceptat să intre în război alături de Antanta, singura alianță militară care a promis împlinirea dezideratelor naționale românești, declarând război Austro-Ungariei.

Astfel, în vara lui 1916 România se afla în război cu Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Imperiul Otoman. Primele succese ale armatei române în eliberarea Transilvaniei nu au putut fi consolidate. Din partea alianței Puterilor Centrale, Bulgaria intrase în război cu interesul manifestat deja în numeroase rânduri, al reanexării Dobrogei de Sud (Cadrilaterului), ce revenise României prin tratat în urma războaielor balcanice din anii 1912-1913. [28]
Trecerea Carpaţilor în 1916

Ofensiva trupelor bulgare începe chiar înainte ca declarația de război să fie înaintată ministrului României la Sofia. De partea românilor, Dunărea și frontiera terestră erau apărate de Armata a III-a, aflată în vara anului 1916 într-o poziție de inferioritate față de Armata a III-a bulgară, bine dotată grație armamentului austro-german, beneficiind de susținerea ofițerilor și trupelor specializate germane. Elementul esențial care dădea forță acestei armate îl reprezenta comandamentul său german și însăși experiența șefului ei suprem, mareșalul Mackensen.

În aceste condiții, la 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrîngere militară a României în acest război. După cinci zile, în urma gravelor pierderi suferite, silit să facă față inevitabilului, anume războiului pe două fronturi, tânărul stat modern român a trebuit să se retragă din întregul teritoriu al Dobrogei. În această bătălie, conform prevederilor lui C. Dobrogeanu-Gherea cu trei ani mai devreme, ostașii români măcelăriți (inclusiv o parte din răniți și din prizonieri) de armata bulgară îndoctrinată cu ura față de ocupantul român, au plătit un sângeros tribut pentru politica de extindere teritorială voită de cercurile politice și militare bucureștene în 1913.
[modifică] Sub ocupația Bulgariei

Autoritățile și populația românească locală fiind în prealabil evacuate, coloane de trupe germano-bulgare își făceau intrarea în Constanța la 22 octombrie 1916. Orașul era devastat de bombardamentele crucișătoarelor germane (printre care Breslau, care distrusese și farurile de pe coastă și din Insula Șerpilor) și în mare parte pustiu. Ceea ce îndeobște se cunoaște mai puțin de către publicul larg, este că ocuparea orașului a reprezentat un episod tragic, nedemn de regulile războiului și de acordurile internaționale în vigoare privind teritoriile ocupate, populația civilă și prizonierii de război. În numele răzbunării pentru pierderea Cadrilaterului în 1913, unele unități bulgare s-au simțit eliberate de orice regulă și s-au dedat la acte de cruzime, comportament cu totul diferit de cel al aliaților lor germani care, deși aflați în stare de război, au oprit abuzurile.[29]

Constanța, la momentul ocupării de către trupele Puterilor Centrale, reprezenta principalul debușeu economic al României și cel mai mare port comercial al României la Marea Neagră, găsindu-se într-o situație prosperă, dacă ar fi să dăm ca exemplu doar faptul că "nu era an să nu se construiască 300-400 locuințe"[30]. Poate tocmai de aceea, orașul de la țărmul mării a avut de suferit de pe urma distrugerilor ocupantului bulgar, care, pe lângă rechiziția militară de bunuri, a permis etnicilor bulgari din Constanța să dispună și de avutul românilor evacuați. Statuia lui Ovidiu a fost dată jos de pe soclu și a trebuit intervenția superiorilor militari germani din armata Mackensen pentru ca statuia să fie repusă la locul său[31].
Bătălia de la Mărăşeşti 1917

Victoriile românești din vara anului 1917 pe frontul din sudul Moldovei, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, spulberând mitul invincibilității armatelor Kaiserului, au permis Dobrogei să rămână măcar parțial în componența României, în ciuda revendicărilor Bulgariei. La aceste momente de epopee militară și-au adus o importantă contribuție și ostașii Diviziei a 9-a Constanța. Din păcate, retragerea Rusiei din război a izolat total România în fața puterilor centrale. În ciuda victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz care au permis menținerea unei "Românii Libere" în teritoriul Moldovei dintre Carpați, Siret și Prut, Regatul României, prin tratatul de pace de la 9 decembrie 1917, a fost obligat să cedeze Austro-Ungariei pasurile Carpaților și Bulgariei sudul Dobrogei.

Situația era aceiași în cea mai mare parte a țării, unde distrugerile materiale și umane erau extrem de mari. Două treimi din teritoriul statului român antebelic erau sub ocupație militară străină (cca. 100.000 km.p. și 3,5 milioane de locuitori), fiind supus unui regim de exploatare a tuturor resurselor naturale și economice. Ocuparea Constanței și a Dobrogei a slăbit forța militară a României, obligând marina română să tragă la port în Rusia, unde navele românești ne-fiind în bazele lor, nu dispuneau de nici-o facilitate, unele fiind chiar confiscate[32].

Situația României se agravă odată cu ieșirea Rusiei, devenită Sovietică, din război. Lenin, care fusese finanțat și înarmat de Kaiserul german pentru aceasta, își ținu angajamentele încheind cu puterile centrale armistițiul de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917) și oferindu-le fără luptă țările baltice, Bielorusia și Ucraina în care, oricum, bolșevicii erau minoritari. Rămasă singură, România a fost obligată să încheie Armistițiul de la Focșani la 7-9 decembrie 1917 și apoi să ia în discuție Pacea de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care recunoștea ocupația militară a Puterilor Centrale asupra teritoriului dobrogean, Bulgaria anexând teritoriul situat la sud de linia Cochirleni (la Dunăre)-Peștera-Ciocârlia-Agigea (la mare). Tratatul nu a fost niciodată ratificat de către regele Ferdinand, astfel încât acesta a rămas nul de drept. Statutul Dobrogei sub ocupația bulgaro-germană a fost, până la Pacea de la Buftea, acela de teritoriu inamic ocupat, chiar dacă în zonele unde etnicii bulgari dominau (fâșia dunăreană Turtucaia-Silistra, estul Cadrilaterului și sud-estul Babadagului), o parte dintre aceștia au primit ocupația ca o eliberare. După Pacea de la Buftea, sudul Dobrogei fiind oficial cedat Bulgariei, nordul continuă să aparțină României, ca teritoriu parțial ocupat (Delta rămânând liberă și formând un nou județ cu reședința la Sulina)[33]. La sud de linia Cochirleni-Agigea, limba bulgară era declarată limbă oficială, făcându-se totodată importante schimbări de denumiri toponimice în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar. Erau prevăzute și schimburi de populație (Bulgarii din jurul Babadagului cu Românii din sudul Dobrogei) dar acestea nu au avut timp să fie realizate. Sub această grea ocupație, care dura de doi ani, Constanța și Dobrogea mai aveau să rămână doar câteva luni, deoarece Bulgaria se retrase din război la data de 29 septembrie 1918, din cauza ofensivei Antantei venită dinspre sud, din Grecia.
[modifică] Reîntregirea

Toamna lui 1918 a înclinat definitiv balanța armelor de partea Antantei pe Frontul de Vest, deruta previzibilă a Puterilor Centrale determinând conducerea politico-militară a României să reintre în "Marele Război" pentru a elibera teritoriile ocupate de forțele militare străine și în speranța împlinirii idealului "Marii Uniri". După ce în 29 septembrie 1918 Bulgaria s-a recunoscut înfrântă de Antantă, Dobrogea a rămas câtăva vreme sub ocupația germană, dar în decursul lunii Octombrie unitățile armatei Mackensen se retraseră la rândul lor, astfel că armistițiul cu Germania (11 noiembrie 1918) avea să găsească România și în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră.

Populația dobrogeană a reușit să înlăture în mod rapid toate vicisitudinile create de război. Unirea tuturor românilor într-un singur stat național de 295.000 km2 cu 18,5 milioane de locuitori și stăpânirea unui litoral de 460 km între gura Nistrului și Ecrina (Ecrene în turcește) au adus Dobrogei o prosperitate deosebită, cum o demonstrează nivelul dezvoltării sale generale din pe